M-am săturat să aud-citesc despre carnea
de cal amestecată cu carnea de vită, despre laptele toxic, etc. M-am săturat de
scandalurile în care au fost târâte aceste blânde animale! Ca să-mi eliberez
gândurile de ecoul stăruitor şi zgomotos al acestor scandaluri, dau la minim volumul
lor şi măresc sonorul...amintirilor!
...Iaurgiuuu,
iaurgiuuu! Şi azi îmi stăruie în auz, limpede, acest ...ecologic strigăt -
„promo” de acum 54-55 de ani, care se
auzea sâmbăta dimineaţa, devreme, pe strada Madona Dudu din Craiova!. Când se
auzea strigarea iaurgiului, gospodinele ieşeau în stradă, în faţa caselor, cu
oale, cu cratiţe şi cu bănuţii în buzunarul capotului de casă. Iaurgiul punea cobiliţa
jos şi cu un „satâr” din lemn tăia şi scotea din garniţă bucata de iaurt care
tremura...apetisant! Cum intra-n casă cu iaurtul, mama punea apă la-ncălzit,
pentru mămăligă. Mămăligă caldă cu iaurt era „specialitatea” mea preferată! Ca
şi laptele, ca şi brânza!
Cu laptele e o poveste. Ai mei cumpărau
pentru mine lapte tocmit. Tot aşa, o dată pe săptămână venea cu lapte la
Craiova, Leonica, o ţărancă din Palilula. Mi-era tare dragă, pentru că mă-nvăţa
cuvinte italiene! Era măritată-n Palilula dar se trăgea din Italieni (uzual,
Talieni) sat întemeiat de imigranţi italieni pe la începutul veacului XX .
Leonica venea cu RATA până la Craiova, în spatele Bisericii Madona Dudu.
De-aici mai era puţin de mers până la noi acasă. Când pleca mai departe, la
alţi clienţi, Leonica punea oblanicul pe creştetul capului iar pe oblanic fixa garniţa
cu calupuri de brânză. Într-o mână ducea garniţa cu lapte acoperită cu capac de
lemn. Îşi găsea un echilibru...foarte stabil ?!, apoi pornea la drum într-un
ritm alert!.
Într-o zi, din întâmplare, nu ştiu cum, am aflat „pe surse”, din
discuţiile colaterale ale celor mari, că „laptele de Palilula” nu e de vacă, ci
de bivoliţă! Cum adică, nu e lapte de vacă, se-ntreba copilul de 5-6 ani care
eram? Păi, mai e vreun animal care dă lapte? Apoi am aflat o grozăvie şi mai
mare! Bivoliţele sunt nişte vaci uriaşe, cam de două ori mai mari, sălbatice şi
negre! Ca orice copil, speriat fiind cu pisica neagră, asociam bivoliţele cu
ceva rău, negativ, urât. Am declarat pe loc grevă! Ai mei au încercat când cu
binişorul, când mai răstit să mă convingă că laptele de bivoliţă are vitamine
mai multe ca laptele de vacă şi că toţi copiii trebuie să bea lapte de
bivoliţă, ca să crească mari şi voinici. N-am cedat presiunilor...conducerii! Ai
mei au renunţat la Leonica şi au tocmit-o pe Victoriţa de la Bucovăţ care-şi botezase vaca...Victorina!
Toate acestea i le-am povestit Maiei.
I-a plăcut, pentru că i-a înflorit un zâmbet în colţul gurii, perfect armonizat
cu zâmbetul care i se citea uşor în ochi. Peste câteva clipe am avut surpriza (plăcută,
totuşi!) să constat că nu-mi zâmbea doar mie! Zâmbea şi propriilor ei amintiri, provocate de
amintirile mele!.
Ardeleneşte, cu glas blând, cu
vorbă rară, Maia a început povestioara ei, o povestioară frumoasă şi
adevărată...
...Eram mai măricică un pic, aveam 9-10
ani, şi în vacanţa de vară mergeam din când în când, câte două trei zile, la
bunicul matern, în comuna Cetatea de Baltă, aflată la 12 km de Târnăveni. Pentru
că doamna Toth, taxatoarea, mă plăcea, mergeam gratis cu autobuzul până la cap
de linie, la Adămuş. De-aici luam trenul (2 lei) şi la a doua staţie era
Cetatea. Moşu’ mă iubea tare! Se bucura când mă vedea că intru pe portiţă şi-i
spunea bunicii: tu, muiere, la copila asta i-o fi foame; ia pune tuciu’ de
mămăligă! Ograda era plină de orătănii. Punea ochii pe un pui mai mare din
bătătură şi cu o plesnitură dibace, de dresor de circ, prindea cu corbaciul puiul
hărăzit să ajungă în acea zi tocăniţă, mâncarea mea preferată!
Dar, să-ţi povestesc despre bivoliţe.
Moşu’ avea trei bivoliţe. Odată mi-a zis să le iau şi să le duc la păscut. Mi-a
zis să am grijă când trec Târnava să nu le las să se oprească nicio secundă în
apă că nu le mai scot de-acolo, pentru că le place foarte mult să se scalde. Am
pornit hotărâtă să trec repede Târnava.
Firavă cum eram, n-am reuşit să le trec repede apa, aşa că s-au bălăcit acolo
până după amiază. Târziu, cu greu am reuşit să le scot şi le-am dus acasă. La
muls, nimic! Ce lapte să dea dacă toată ziua au stat la...ştrand şi n-au mâncat
nimic? Moşu’ şi-a dat seama ce s-a-ntâmplat, cu toate că eu l-am asigurat că şi
eu şi bivoliţele am fost cumiiinţi! Nu m-a certat, dar nici cu bivoliţele nu
m-a mai trimis!
Dar, să-ţi mai spun ceva nostim despre
bivoliţe! Două dintre ele erau chiar...cooperante când era vorba de muls.
Stăteau cuminţi în grajd şi se lăsau mulse fără probleme. A treia însă, nu se lăsa mulsă în grajd, lângă surate, în
ruptul capului! Trebuia să meargă în spatele grajdului, să se aşeze pe gunoi!
Dar nu era de-ajuns! Moşu’ trebuia să-i fluiere cântece de joc din repertoriul care
se cânta la horele satului, învârtite, haţegane!
Tot am vorbit de bivoliţe şi mi
s-a făcut dor de o ulcică de lapte de bivoliţă!
O ascult pe Maia şi îmi înfloreşte şi
mie un zâmbet în ochi şi-n colţul gurii!
Cred că ne e dor la amândoi de
copilărie, Maia! Cred că ne e dor de
noi, copiii care am fost odată! Şi care suntem şi azi! Numai că stăm cuibăriţi acolo,
în adâncul sufletului, unde e senin şi cald, şi unde ne străduim să nu ajungă
grijile, nevoile, tristeţile vieţii de zi cu zi! Din când în când ieşim din
„carapace”, ia, uite, să mai mângâiem măcar cu o amintire, animalele „din juru’
căşii”, ajunse subiect de scandal...
Tehnic vorbind, ca să zic aşa, este destul de
greu ca Maia să bea măcar o ulcică de lapte de bivoliţă şi eu să repar simbolic
greşeala de a fi refuzat demult, în prima copilărie, acest aliment valoros. E
adevărat că laptele de bivoliţă (încă) n-a ajuns în...gura presei, ca
subiect...gras de scandal, dar motivul e
temeinic: acest produs, practic nu (mai) există pe piaţa internă!
Iată câteva date...seci care
conturează o jalnică realitate. În 1989, în România existau 228.000 de capete
de bivoli şi bivoliţe. Acum mai sunt cca 35.000. Ce e şi mai trist este că
acestor 35.000 le revin pe cap de animal, foarte, foarte puţine capete umane care se mai gândesc, le
mai poartă de grijă acestor bivoli şi bivoliţe! În lume, situaţia e alta!
În Anglia, bubalinele sunt bine
văzute! Englezii n-au a se teme de „imigrantele” de la noi! Imunitatea ridicată
a acestora le fereşte de pericolul transmiterii TBC-ului uman!. La fel de bine
sunt „văzute” aceste animale şi în Germania, Spania, Franţa. Ca să nu mai
vorbim de Italia! În 1965 în Italia erau 35.000 de capetede bivoli şi bivoliţe
Azi sunt cca 350.000!
Ion Drăgan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu